Iona

Publicată în 1968,
Iona e diferită de restu’.
Parabolă dramatică, are-un singur personaj,
E scrisă de Marin Sorescu.
Se inspiră din mitul biblic al lui Iona.
Are motive acvatice cu tona.
Aparține genului dramatic, ca specie-i monodramă,
Temele-s singurătatea și condiția umană
Din perspectiva filosofiilor lui Camus,
Sartre, Heidegger și Nietzche.
Omul este prizonier
Într-o succesiune de spații închise
Întruchipate de burțile peștilor
Evadarea fiind intrarea în spațiul interior…
Adică sinuciderea,
Dar n-o încerca, fiindcă e rea!
Ca și compoziție-i o monodramă-n patru acte.
E construită pe un monolog adresat, frate.
Reflectând disperarea lui Iona
Provocată de singurătate.

…patru tablouri…
…patru tablouri…
…patru tablouri…
…patru tablouri…

Ni se prezintă în primul tablou
Dorința personajului de a auzi ecoul
În momentul în care își strigă propriul nume:
(Ionaaaaaaaaa!) Treaba asta e pe bune.
Aflat pe-o mare bogată, e-un pescar fără noroc.
Pescuiește în acvariu arucând peștii-n năvod,
Acvariul fiind din sfera existenței limitate,
Libertatea peștilor lui fiind o falsă libertate.
Iona are sentimentul rătăcirii,
Al incapacității de-a-și schimba propriul destin
Și e obligat să-și accepte soarta.
…Știu, sună meschin.
La finalul tabloului este înghițit
De un pește uriaș, pe-a cărui gură a stat.
Aici se identifică motivul vânătorului
Care devine vânat.
Semnificația faptului că Iona e înghițit
E că peștele cel mare îl înghite pe cel mic.
…așa se întâmplă și-n lume, nu-i diferit:
Peștele cel mare îl înghite pe cel mic.

…peștele cel mare îl înghite pe cel mic…
…peștele cel mare îl înghite pe cel mic…
…peștele cel mare îl înghite pe cel mic…

În al doilea tablou, Iona e în burta de pește.
Supraviețuiește prin a vorbi singur. Găsește
un cuțit, taie, dar ciclic e destinul
Și ajunge-n burta altui pește, care-l înghițise pe primul.
În al treilea tablou,
Iona meditează și apare un nou
Motiv literar, adică dorința reîntrupării,
Generata de puternicul sentiment al ratării
Acestei vieți. Citez: „Mai naște-mă o dată
Naște-mă mereu! Ne scapă mereu câte ceva-n viață,
De aceea trebuie să ne naștem mereu.”
Încheiat citatul. Uau, e greu…
În al patrulea tablou, Iona e îmbătrânit,
Găsește uscatul, dar nu se simte fericit.
Rămâne singur, fără speranță. Voi cita:
„Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia.”
Constată că drumul său a fost greșit,
Eliberarea tre’ să-nceapă cu regăsirea de sine,
Prin evadarea din propriul destin…
Și se sinucide.
„Răzbim noi cumva la lumina.”
Această alegere fiind un nou inceput.
Pentru Iona, moartea e un prag simbolic,
Nu e un sfârșit, e-un nou capăt de drum.

Gestul final nu e nici suicid, nici lasitate
Ci e eroul ajuns la un alt grad de libertate
Și un nivel înalt luat de conștiința sa
Încat poate dispune de ce înseamna ființa sa.
Iona devine omul dintodeauna
Care-și înțelege existența din pântecul peștelui,
Ca o existență de tip absurd din care
Mereu încearcă să iasă… pace lui!