Luceafarul

Mihai Eminescu, poetul inspirat de tei,
Lansează în 1883
„Luceafărul”, adică un text poetic romantic,
Fiind cel mai lung poem de dragoste din lume, practic.
Se inspiră din basmul “Fata în grădina de aur”
Și din filosofia lui Platon și Schopenhauer.
Se inspiră, mai ales, din propria experiență
Și are motive mitologice din abudență.
Se remarcă simbioza structurilor epice
Cu cele lirice și dramatice.
E o sinteză de principii estetice, deci e
Un poem filosofic ca și specie.
“Luceafărul”, o operă unică într-un mileniu…
Tema este condiția omului de geniu:
Incompatibilitatea între relativ și absolut.
Și-n formula epică naratorul e demiurg,
Adică este omniprezent și omniscient.
Narațiunea-i la persoana a treia, imperfect și prezent.
În formula lirică avem lirica măștilor lui,
Fiecare mască e o dimensiune a geniului.
Fata de împărat e simbolul aspirației spre ideal,
Iar Luceafărul este simbolul geniului. Clar?
Hyperion e simbolul dimensiunii mitice,
Cătălina e simbolul dimensiunii telurice.
Cătălin e simbolul lui Cupidon în marea scenă,
Iar demiurgul reprezintă conștiința supremă.
Formula epică nu e ca cea lirică,
Deoarece dialogul e de natură onirică…
Și protagoniștii lui sunt din lumi distincte. Clar?
Din spațiul terestru și din cel universal.
Ca mijloace compoziționale avem alegoria
Că simbolurile-s cele ce alcătuiesc poezia.
Și antiteza: înger și demon,
Cosmic și teluric, muritor și nemuritor.
Iar ca elemente exterioare compoziției,
Avem patru tablouri care iau ființă
În visul fetei de împărat.
Reprezentând patru straturi ale visului, de fapt.
Primul tablou: plasticizarea dimenisunii angelice.
Al doilea: cel al dimensiunii demonice.
Al treilea: al zborurilor uranice.
Și ultimul al experienței erotice.
Prozodia e simplă, nu e ciudată.
Ritmul e iambic și rima e încrucișată.
E o capodoperă romantică printre poeme.
O putem numi “sinteza liricii eminesciene”…
Unde geniul e un inadaptat în dezacord cu lumea
Care își găsește ca unică soluție evaziunea.

Orice s-ar crede, orice s-ar spune,
Geniul există, e un zeu fără nume.
Luceafărul e o alegorie romantică
Bazată pe tema geniului în lume. (pe bune!)
E vorba de omul de geniu și de omul comun.
Scophenhauer este cel ce descrie aceste lumi
În filosofia lui,
Care l-a influențat pe Eminescu și, implicit, opera poetului.
Geniu însingurat, geniu nefericit,
Condiția de a fi mereu neîmplinit.
Geniul aspiră la cunoaștere și își poate depăși condiția și sfera
Și se manifestă diferit.
S-ar sacrifica pentru un ideal.
Traiectroia sa nu-i catre banal.
Pe când, omul comun este insctinctual,
Subiectiv, sociabil, doar ca incapa-
-bil de-a-și depăși condiția.
Are voința de-a trăi și dorința
De-a fi fericit… și asta e bine.
Ierarhia e de la geniu la multime.

A fi geniu e un oximoron.
Geniul n-are moarte, nici noroc.
E înălțat prin suferință la nemurire.
Comunicarea prin iubire, Hyperion,
E imposibilă! Latura sensibilă
A lumii tale cu-a lor e incompatibilă.
De-aia geniul se ascunde, pune-n față scutul,
Contemplând lumea-n dialectica relativului cu-absolutul.

“Traind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.”

Morometii

Despre Moromeții, tre’ să vorbim pe bune!
Marin Preda l-a lansat in doua volume.
La distanță de 12 ani au fost publicate:
Primu’ în ’55, al doilea în ’67.
Titlul “Moromeții” redă tema familiala.
Se întâmplă înainte și după războiala mondială.
Acțiunea are loc în satul Siliștea-gumești,
Acolo-i și Marin Preda născut. Nu glumești?
E roman realist doric postbelic
Și social. E în genul epic.
Tema e relația dintre om și timp,
Că timpu-i coercitiv… social vorbind.
Perspectiva narativă-i obiectivă,
La persoana a treia heterodiegetică.
Focalizare zero și viziune din spate,
Narator omniscient și omniprezent, frate!

refren:
Marin preda, da’ nu ca Mihai
Marin preda, da’ nu ca Mihai
Marin preda, da’ nu ca Mihai
Marin preda… ce făcea?
Marin preda, da’ nu ca Mihai
Marin preda, da’ nu ca Mihai
Marin preda, da’ nu ca Mihai
Marin Preda – Moromeții. Nu știai?

Compoziția romanului nu-i chiar o porcărie,
Fiindcă între ambele volume e o simetrie.
Sunt câte trei secvențe – trei! – nu patru.
În primul volum avem freamătul de-ansamblu,
Conflictul Moromete-fiu și secerișul.
În al doilea: ședința de partid, treierișul
Și strângerea recoltei… ok,
Dau cu pace pentru oamenii mei
Care învață pentru BAC! Pentru ei o fac.
Stai… hai să ne întoarcem la învățat:
Moralistul e dublat de comediograf,
Adică-i deștept, da’ te și face să râzi grav.
Personajele nu au un anume portret,
El iese la iveală prin dialog și comportament.
Conflictul de familie e unul de mentalități,
Parcă între tată și fii ar fi două realități.
Tatăl concepe pământul ca valoare absolută,
Fiindcă-i asigură autonomie, dar încurcă
Treburile… și totul îi iese pe dos:
În loc să țină familia unită, o destramă. Ce paradox!

refren:
Marin preda, da’ nu ca Mihai
Marin preda, da’ nu ca Mihai
Marin preda, da’ nu ca Mihai
Marin preda… ce făcea?
Marin preda, da’ nu ca Mihai
Marin preda, da’ nu ca Mihai
Marin preda, da’ nu ca Mihai
Marin Preda – Moromeții. Nu știai?

Prima parte începe într-o sambata seara, ce fază!
Continuă noaptea spre duminică panâ după-amiaza.
Umanitatea comunei este pusă în mișcare…
(Cum?) pe laturile ei fundamentale.
Gen foamea de avere a lu’ Bălosu’ și a fiului său
Sau dragostea dintre Polina și Birică, zău!
Răzvrătirea lui Țugurlan,
Spiritul distructiv întruchipat de Guica.
Duminică dimineața nu mai e seară…
Tineretul merge la pregătirea militara.
Sunt manifestari colective ale satului
Cum ar fi: spectacolul călușului.
Adunarea din poiana fierariei lui Iocan
Sau relațiile sătenilor cu agentul fiscal.
…dar să știi că nu-i caterincă,
Partea asta se încheie prin fuga Polinei cu Birică!

(Polina și Birică, un cuplu deosebit…
Cupidon ar fi gelos pe ei!
Ceva extraordinar că…
Hai cu următoarea strofă)

A doua mare secvență epică surprinde
Satu-n febra secerișului. Ia aminte
Că-n afara acestui moment principal,
Sunt surprinse și altele secundare (logic!).
Plecarea la Bucuresti a lui Achim,
Tentativa de fugă a lui Nilă și Paraschiv,
Conflictul Polinei cu tatăl și fratele ei,
Episodul premierii lui Niculae. Yey!
Împrumutul lui Moromete de la Aristide
Și altele asemenea… în fine!
Ultima secvență ne duce la subiect,
Deoarece înfățișează conflictul direct
Dintre Ilie Moromete și fiii săi.
Ce să-i faci? Au luat-o pe alte căi.
Protagonistul impune un modus vivendi
Critica-l numea “moromețianism”. Ce trendy…

(Ye! Atât de trendy
Că o să intre-n trending,
O să poarte trening,
O să… ok.
Mai avem doar o storfă și gata,
E bine că n-a scris mult. Dă-i!
Marin Preda!)

Scenele semnificative ar fi
Scena tăierii salcâmului. O știi?
N-o știi? Ba da, o știi! Toți stim.
De ce a tăiat salcâmul? Să se mire proștii.
Scena expune drama pierderii acestui arbore,
Dar într-un mod simbolic, cu metafore.
Anticipeaza dispariția lui Ilie, frate,
Și a clasei sociale din care făcea parte.
Pe patul de moarte, Ilie
Își concentrează întreaga filosofie
Spunând o vorbă de notat în agendă:
“Eu totdeauna am dus o viață independentă”.
Asta dovedește că romanul transmite
Faptul că țăranul este ghidat de ceea ce simte.
Și acum o să citez, deci ia aminte:
“E capabil de reacții sufletești nebănuite”.

…spunea Alexandru Piru. Mhm.

Harap-Alb

Povestea lui Harap-Alb, scrisă de Ion Creangă, frate
Apare pe 1 august 1877,
În revista Convorbiri Literare și e-un basm cult.
Aparține genului epic. Ce rahat ascult?
(un pic mai repede)
Așa-i mai bine că-i pe flow. Să mă-ntorc la basmul tău:
În toate basmele-i vorba de lupta-ntre bine și rău.
Sfidează legile fizice, timpul și spatiu-s mitice,
Tema operei e inițierea. Da’ știi de ce?
Că arată maturizarea realizată prin experiențe,
În care protagonistul vede calități și carențe
La propria persoană. Și-așa-nțelege lucruri,
Dar mai bine hai să-ncepem cu-nceputul.
(dă-i!)
Pentru-a intra-n lumea ficțiunii, avem formula inițială,
Mai precis: “amu’ cică era-ntr-o țară…”.
Și-o situație inițială de echilibru, știi
Avem două împărății, ambele au trei copii.
Campionul la fumat era Verde Împărat
Sau Împăratul Verde, care avea trei fete.
Fra-su era un crai cu trei copii:
Unu’ mic și șmecher și doi mai mari, dar mai simpli.
Vine și situația ce perturbă echilibrul
Cică Verde Împărat voia un urmaș de calibru.
Selecția protagonistului constă într-o probă
Unde craiul se-mbracă-n urs… n-avea altceva-n garderobă.
La proba ursului frații mai mari n-au treabă.
Știi gluma cu ursul? S-au găsit urme de la…să.
Doar ăla mic e madafakă și trece de limită
Nu se duce pe apa sâmbetei că Sfânta Duminică
E un personaj supranatural ce-i dă povețe
Să ia hainele și-armele lui ta-su din tinerețe.
Ăștia-s adjuvanți instrumentali. Ca să meargă basmu’
Mezinul tre’ să călărească ce-a călărit ta-su.
Adică să-i ia calul ca la șah, calul era slab,
Dar se face mare cu jăratec de la Harap-Alb.
Mezinul trece proba. Are cal, îi dă bice.
Ta-su-l felicită, îi dă pielea de urs și îi zice
Să se ferească de indieni și de chelioși…
De Omul Spân și de Omul Roș.
Dar el face pe nebunu’ și n-ascultă de niciunu’,
Fatidic, fiul de crai se-ntâlnește cu spânul…
Care îl minte că e în Țara Spânilor și ca s-ajungă
Trebuie să îl ia pe Spân ca slugă.
Plus că Spânul îl îmbârligă cu o dumă
Pe sărăcuțul mezin ca să intre în fântână.
Cică să se răcorească, dar o dă în altele.
Pierde-nsemnele puterii: cartea, banii, armele.
E denumit “Harap-Alb” – e un oximoron.
Spânu-i ia identitatea, dar și dreptul la tron.
Și pentru a fi împărat peste împărăție,
Tre’ să moară și să învie, să moară și să învie.
Cu noul lor statut ajung la curtea Împăratului Verde
…care le dă niște probe acerbe.

Pentru ca basmul să-și urmeze cursul lui
Harap-Alb culege salăți din Grădina Ursului,
Apoi pietre prețioase din Grădina Cerbului
Ajutat de Sfânta Duminică și de calul lui.
La a treia probă trebuia să fie cocoș
Ca să o salveze pe fata Împăratului Roș,
Dar l-a ajutat Ochilă, l-a ajutat Gerilă,
L-au ajutat Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă.
A fost bun cu furnicile și cu niște albine
Și-a primit o aripă de la ele, să fie bine.
Ca să salveze fata împăratului a avut probe mai mici
Și-adjuvanții i-au ținut spatele-aici.
La proba cuptorului înroșită l-a ajutat Gerilă,
Proba ospățului: Setilă și Flămânzilă.
Și la selectarea macului de nisip
A fost ajutat de furnici și a reușit.
La straja fetei de împărat l-au ajutat Ochilă
Și cu (pă! pă! pă!) Păsări-lăți-lungilă.
La identificarea adevăratei fete de împărat
Au venit albinele și l-au ajutat.
Ca să vadă dacă e băiat și dacă duce
A avut de luat rămurele de măr dulce.
Și recuperarea apei vii și apei moarte,
Dar calul l-a ajutat și le-a recuperat pe toate.

Acum că a făcut probele, băiatul a luat fata,
A combinat-o, a dus-o la palat și gata.
Ea l-a recunoscut și i-a restituit statutul
Atunci Spânul s-a înfuriat și i-a luat gâtul
Lui Harap-Alb, dar calul n-a ezitat,
L-a ridicat pe Spân în cer și l-a aruncat.
Fata de împărat cu rămurele și cu apă vie
Și cu apă moartă, a putut să îl învie.
Și așa eroul a fost recompensat
Prin căsătoria cu fata de împărat.
Și ca să se termine frumos toată nebunia
Împăratul Verde le dă binecuvântarea și împărăția.

Formula finală ne readuce în lumea reală,
Basmul se termină cu o idee deșteaptă.
Citez: “Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă,
Iar cine nu, se uită și rabdă.”

Leoaica tanara, iubirea

“Leoaică tânără, iubirea”… îți rupe capu’,
Poezie căreia Nichita Stănescu, băiatu’,
În 1964 i-a dat drumu’.
“O viziune a sentimentelor” se numea volumul.
Leoaica era tânără, tema era iubirea.
Năvălește ca un animal și iți tulbură firea.
E neomodernistă, e artă poetică,
Aparține lirismului subiectiv pentru că
Are mărci lexico-gramaticale – tare,
Iar titlul este, de fapt, o metaforă care
Asociază sentimentul profund de a iubi
Cu o felină feroce care te face fâșii.
Nu face fețe-fețe, opera are trei secvențe
Și sentimentul prinde ființă fiind menit să te invețe.
Prima strofă debutează repetând ce e în titlu
Metafora unei iubiri primejdioase, știi tu…
Sub forma unei adresări directe, eul se confesează:
Versul doi, verb agresiv, citez: “Mi-ai sărit în față”.
Și-are multe d-astea: “mă pândise”, “m-a mușcat de față”,
“Colții albi mi i-a înfipt în față”. Lol, nu i-a facut față…
Ca și cum, dragostea-i incisivă, devorează,
Eul e acaparat, inevitabil, nu barează
Iubirea brusca. Îl prinde când prinde viață,
Rănile nu se ascund. Te-ai prins? Fiindcă sunt pe față…
În a doua strofă, întregul univers
Ia altă formă, se metamorfozează. Citez:
“Și deodată-n jurul meu, natura
Se facu un cerc, de-a dura”
Mânca-mi-ai toată… nu, asta nu!
Cercul rotitor sugerează geneza, frate
“Când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape” (citat)
Cercul simbolizează perfecțiunea iubirii,
Un nucleu existențial și-n centru e eul liric.
Devine un fel de “centrum mundi” – un centru al lumii.
Cântecul ciocârliei sugera un sentiment unic:
Fericirea. Ultima secvență
Prezintă urmările acestei transformări, în esență.
Eul identificat cu această iubire.
Citez: “Alunecă-n neștire pe-un deșert de strălucire”.
“Leoaica arămie” cu “mișcările viclene”
Îl prinde-n mrejele dragostei “încă-o vreme”.
“Și încă-o vreme”. Asta sugerând tendința de-a trăi iubiri eterne,
Nesigur de timp, pe semne.
Bulversat de dragostea care îl acaparează
Până și propriile sale simțuri se estompează.
Citez: “Mi-am dus mâna la tâmplă și la bărbie,
Dar mâna nu le mai știe.” Fir-ar mâna ei să fie!
Avem simetrie la început și la sfârșit.
Eul se transformă, percepe leoaica diferit.
Opoziția e în a doua secvență poetică,
La nivel universal, lumea devine sferică.
La nivel al metaforei ființei, spun unii,
Cum că, cică, apare durerea mușcăturii. (Au!)
La nivel morfo-sintactic câmpul semantic nu-i gol,
Avem termeni și structuri cu valoare de simbol.
În concluzie, zi de temă și viziunea despre lume
Și de neomodernism și te-ai scos. Pe bune!

Flori de mucigai

O mie nouă sute treizeci și unu
E anu-n care Tudor Arghezi lansează volumul
“Flori de mucigai” – și poezia cu același nume
Deschide acest volum, deci hai s-o dăm pe bune:

Omu’ meu, Arghezi, făcea grafitti seară de seară.
N-avea spray, așa că dădea cu unghia pe tencuială.
Creația literară… adică ce punea în foaie
Era, de fapt, despre viața lui în pârnaie…
Că el se chinuia să creeze, izolat de lume,
Tema poeziei e efortul pe care-l depune.
Versurile nu mai sunt produsul harului divin
Ci al unei neliniști artistice simțite din plin.
Țin să zic de titlu – e oximoron
Florile-s frumoase, mucegaiul e nasol…
Simplu! Doar ca e aproape la fel
Cu “Les fleurs du mal”, făcută de Baudelaire.
Treaba cu titlul e că și el, la rândul lui
Este reprezentativ pentru estetica urâtului.
Gen se săturase că toți scriau doar despre frumos
El se considera special și a făcut pe dos (sos!).
Vedea frumosul în urât și invers
Și asta se poate vedea în fiecare vers.
Poezia este o artă poetică modernă
Și aparține genului liric – schemă!
E structurată-n două secvențe lirice inegale
A doua fiind cu neputința de-a crea-n claustrare
Și prima cu crezul artistic arghezian…
gen… Ferește-te de-arest dacă nu ești golan!
Ok… să vezi fază:
Că, de fapt, prima secvență sugerează
Dorința devoratoare a artistului de exprimare
În versuri, fiind dominat de setea de comunicare
Cu lumea… dar era solitar și plin de furie.
Neputincios, deja începuse să zgârie
Că scrisu-i vital și el dezvoltă o tendință
De a se dedica maxim – scrie cu propria ființă.
Citez: “le-am scris cu unghia pe tencuiala
(what) pe un părete de firidă goală”.
Actul de creație-i atipic, condițiile-s ciudate
Citez: “pe întuneric, în singurătate”.
Și condițiile vitrege îl seaca, citez:
“Cu puterile neajutate, nici de
Taurul, nici de leul, nici de vulturul care-au lucrat
Împrejurul lui Luca, lui Marcu, lui Ioan”. Încheiat
citatul. Această enumerație
Sugerează lipsa de har, absența creației
În raport cu scrierile religioase – de ce?
Că și-animalele evangheliștilor ‘s obiecte totemice.
Opera nu pune momentul în prim-plan.
Atemporal… citez: “sunt stihuri fără an”.
Elementele esențiale sunt menționate oricum:
“Stihuri de groapă; stihuri de sete de apă; stihuri de foame de scrum”.
Adică… pământ, apă și foc.
Și săracul își pierde harul divin de tot.
Citez: “Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească… și nu mi-a mai crescut
Sau nu o am mai cunoscut”. Lol, nu o am mai cunoscut?
Ce ciudat vorbeau oamenii demult.
Adică el apare-n ipostaza de damnat
Și nu se mai regăsește-n sine, e înstrăinat.
…ce să zic, ce să fac…
Mai e și a doua secvență de comentat.
Citez: “era-ntuneric, ploaia bătea departe-afara”
Amplifică deznădejdea și atmosfera funerară,
Sumbră… transformă poetul în fiară,
Prin comparatia: “Mă durea mâna ca o ghiară”.
El ar vrea să se regăsească, dar e pe lângă
Și-ncepe să scrie cu unghiile de la mâna stângă.
Asta poate sugera, cumva, resemnare
Sau biruința creatorului de-a găsi altă cale.
Mâna stângă e asociată cu ceva demonic
Închisoarea-i ca un iad. (ce bazaconii)
Așa-i lectia… mă rog, dar poetul fiind poet
În cadrul ororilor, nu lasă frumosu-absent
Poezia apartine direcției moderniste
Impune noi forme în planul creației artisti-
Ce prin ambiguitatea limbajului lui
Metafore șocante – estetica urâtului.
Și are caracter reflexiv
Se exprimă la persoana-ntâi – lirism subiectiv.
Prozodia-i inedită, în această situație
Se manifesta-o nouă atitudine privind actul creației.
E o artă poetică, man
Confirmă unicitatea stilului arghezian.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Ultima noapte de dragoste
(Ștefan) Ștefan Gheorgidiu este student la filosofie
Căsătorit cu Ela, studentă la litere, duc viață liniștită-n sărăcie.
Asta până când tânărul moștenește de la Tache, unchiul lui bogat,
O mare avere, iar iubita sa începe să uite de unde a plecat.
Devine avidă de mondenitate,
De viața de noapte și de escapade…
Și de Grigoriade, un avocat
Cu care Ștefan crede că a fost înșelat.
Excursia la Odobești pune la îndoială fidelitatea soției.
Relația se destramă până când ajunge să nu mai fie.
Fiindcă Ștefan se întoarce de la Azuga. O caută pe Ela, nu-i acasă. (Unde-i?)
Ea se întoarce abia dimineață. Ștefan pune punct și divorțează.
Plănuiește mare belea,
Să-i omoare pe Grigoriade și Ela…
Dar se întâlnește cu un locotenent-
colonel și e chemat în regiment.
Întâia noapte de război
Ilustrează o imagine de groază a frontului cu o armată dezorganizată.
Experiența războiului e crucială, dramatică, foarte ciudată.
În război este rănit și se-ntoarce în București.
Ela-i pare o străină, nu mai crede în povești.
La final, îi lasă tot, de la cărți la obiecte de preț.
Părăsește iubirea ideală, rămâne singur, căutând un sens.
În final, având în vedere cele prezentate
Anterior, putem spune că “Ultima noapte”
E un roman modern de analiză psihologică,
Obiectiv și realistic. Bombă!

“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
Special de la Camil Petrescu pentru voi.
E un roman subiectiv, interbelic și este
Și un roman psihologic al experienței.
Pentru că sursele de inspirație au fost
Jurnalul pe care autorul l-a scris pe front
Și bătaia cu flori de la șosea, care era
Un vechi obicei bucureștean…
Dar și filosofia lui Husserl, clar.
Sau opera lui Marcel Proust, Camus și Stendhal.
Este un roman analitc, ionic, știi ce zic?
Că acesta aparține genului epic.
Tema este iubirea, în prima parte,
Și războiul în a doua, creând o unitate.
Deoarece aceste două parți iau ființă
Și acțiunea se petrece în aceeași conștiință.
Ideea e că ambele sunt trecute
Ca niște experiențe cognitive absolute.
Acum să trecem la partea narativă
Unde avem monolog interior și retrospectivă
Care dau tonul confesiv. Unde mai pui
Că narațiunea se realizează la persoana întâi?!
E homodiegetică, are focalizare internă,
Și viziune “avec”… și se observă
Identitatea dintre personaj și narator
Între individ și sine fiind un conflict interior,
Dar și unul exterior între individ și lume,
El fiind o contradicție între rațiune și pasiune.
Individul nu se adaptează societății,
Din cauza moravurilor ei și-a mediocrității.
Universul ia aspectul unui joc absurd și
De-aici rezultă dorința sinuciderii.

Iona

Publicată în 1968,
Iona e diferită de restu’.
Parabolă dramatică, are-un singur personaj,
E scrisă de Marin Sorescu.
Se inspiră din mitul biblic al lui Iona.
Are motive acvatice cu tona.
Aparține genului dramatic, ca specie-i monodramă,
Temele-s singurătatea și condiția umană
Din perspectiva filosofiilor lui Camus,
Sartre, Heidegger și Nietzche.
Omul este prizonier
Într-o succesiune de spații închise
Întruchipate de burțile peștilor
Evadarea fiind intrarea în spațiul interior…
Adică sinuciderea,
Dar n-o încerca, fiindcă e rea!
Ca și compoziție-i o monodramă-n patru acte.
E construită pe un monolog adresat, frate.
Reflectând disperarea lui Iona
Provocată de singurătate.

…patru tablouri…
…patru tablouri…
…patru tablouri…
…patru tablouri…

Ni se prezintă în primul tablou
Dorința personajului de a auzi ecoul
În momentul în care își strigă propriul nume:
(Ionaaaaaaaaa!) Treaba asta e pe bune.
Aflat pe-o mare bogată, e-un pescar fără noroc.
Pescuiește în acvariu arucând peștii-n năvod,
Acvariul fiind din sfera existenței limitate,
Libertatea peștilor lui fiind o falsă libertate.
Iona are sentimentul rătăcirii,
Al incapacității de-a-și schimba propriul destin
Și e obligat să-și accepte soarta.
…Știu, sună meschin.
La finalul tabloului este înghițit
De un pește uriaș, pe-a cărui gură a stat.
Aici se identifică motivul vânătorului
Care devine vânat.
Semnificația faptului că Iona e înghițit
E că peștele cel mare îl înghite pe cel mic.
…așa se întâmplă și-n lume, nu-i diferit:
Peștele cel mare îl înghite pe cel mic.

…peștele cel mare îl înghite pe cel mic…
…peștele cel mare îl înghite pe cel mic…
…peștele cel mare îl înghite pe cel mic…

În al doilea tablou, Iona e în burta de pește.
Supraviețuiește prin a vorbi singur. Găsește
un cuțit, taie, dar ciclic e destinul
Și ajunge-n burta altui pește, care-l înghițise pe primul.
În al treilea tablou,
Iona meditează și apare un nou
Motiv literar, adică dorința reîntrupării,
Generata de puternicul sentiment al ratării
Acestei vieți. Citez: “Mai naște-mă o dată
Naște-mă mereu! Ne scapă mereu câte ceva-n viață,
De aceea trebuie să ne naștem mereu.”
Încheiat citatul. Uau, e greu…
În al patrulea tablou, Iona e îmbătrânit,
Găsește uscatul, dar nu se simte fericit.
Rămâne singur, fără speranță. Voi cita:
“Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia.”
Constată că drumul său a fost greșit,
Eliberarea tre’ să-nceapă cu regăsirea de sine,
Prin evadarea din propriul destin…
Și se sinucide.
“Răzbim noi cumva la lumina.”
Această alegere fiind un nou inceput.
Pentru Iona, moartea e un prag simbolic,
Nu e un sfârșit, e-un nou capăt de drum.

Gestul final nu e nici suicid, nici lasitate
Ci e eroul ajuns la un alt grad de libertate
Și un nivel înalt luat de conștiința sa
Încat poate dispune de ce înseamna ființa sa.
Iona devine omul dintodeauna
Care-și înțelege existența din pântecul peștelui,
Ca o existență de tip absurd din care
Mereu încearcă să iasă… pace lui!

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
E-un text poetic modernist, e filosofic, plin de feeling.
“Nu strivesc corola de minuni a lumii”
A fost publicat în volumul numit “Poemele luminii”.
Apare-n anu-o mie nouă sute nouăşpe,
Inspirat de principii estetice, filosofice.
E artă poetică-n genul liric,
Tema este crezul artistic
Și se pot recunoaște
Două tipuri de cunoaștere.
Una din ele-i paradisiacă,
Are metafora plasticizantă.
E logică, rațională și țelul
Ei e să distrugă misterul.
Cealaltă cunoaștere e luciferică,
Pentru ăştia care n-au fost duși pe la biserică.
Glumesc, e cunoașterea bazată pe mister
Și are metafore revelatorii, de fel.
Lu’ Blaga cunoașterea asta
i s-a părut blană
Și-a adoptat-o! De ce-a adoptat-o?
Cre’ că era orfană.
Titlul e metaforă – clar?
Exprimă crezul literar
Al poetului și refuzul lui
Față de cunoașterea de tip rațional.
Structura poeziei,
Să moară frații,
E-ntre poet și lume
Opoziția “eu” și “alții”.
La cunoașterea paradisiacă avem “lumina altora”,
Iar la cea luciferică, “eu, cu lumina mea”.
“Lumina altora sugrumă vraja”, citez, pe bune,
Pentru că misteru-i ucis prin rațiune,
Da’ cu “lumina mea” – ce faci?
Stai că citez!
“Nu strivesc, nu ucid, sporesc, îmbogățesc”.
Enumerația ține-o minte:
“Ochi, flori, buze, ori morminte” –
Reprezintă lumea vegetală,
Lumea umană și sentimentală
Și lumea morții,
Da’ o știm cu toții.
Misterului se dă ocol
Prin cuvintele-simbol.
Care sunt, care sunt?
Sunt care mai de care!
“Nepătrunsul ascuns” sau “taina nopții”
Sau “întunecata zare”.
Prima strofă elogiază misterul,
Creația-i un act universal.
Ultima strofă-i simetrică,
Cunoașterea fiind la final
Un act al iubirii, fiindcă
Eul liric simte,
Citez: “căci eu iubesc
Și ochi și flori și buze și morminte”.
Ca element de prozodie, este evident,
Avem vers liber și ingambament.

Alexandru Lapusneanu

În anu’ 1840 se-ntâmplă să apară
În primul număr din revista “Dacia literară”.
Negruzzi nu-i original, ca de obicei,
Și se inspiră din “Letopiseţul Ţării Moldovei”,
Din capitolul cu-a doua domnie-a lu’ Lăpuşneanu,
Scris de Grigore Ureche, pupa-i-aş timpanu’.
În ceea ce privește personajul principal,
Adevărul istoric este respectat integral,
Da’ boierii Stroici, Moţoc și Spancioc
În realitate au altă evoluție.
Tema operei e lupta pentru hegemonie
Între domn și boierime, nu-i mare șmecherie.
Ideea-i formulată de Lăpuşneanu de la-nceput,
Ca elevii care pică bacu’: proşti, da’ mulți.
Ce? Adică masele sunt o putere de necontestat
Și domnitoru’ tre’ să țină cont de ei sau a picat.

Capitolu’ întâi, cegherin, cegherau,
“Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”.
La-nceputul nuvelei, domnu’ Alex Lăpuşnean,
Alături de-o mare-armată și de vornicul Bogdan,
Intră în Moldova, hop ş-așa!
Ca să-l înlăture de la tron pe Ştefan Tomşa.
Pe drum e-ntâmpinat de Stroici și de Spancioc,
De postelnicul Veveriță și de Moţoc.
Aceștia vin din partea lui Ştefan Tomşa
Și îl mint pe Lăpuşneanu că poporu’ nu-l vrea
Ca să-l întoarcă din drum, doar că Alex se prinde.
Se-aprinde și le promite că-l vor ține minte.
Moţoc se sperie și îi cade la picioare,
Îi cere iertare, dar Alex se ține tare.
O să le-arate el… Cam asta ar fi duma.
Capitolu-ăsta reprezintă expozițiunea.

Capitolu’ doi, mare panaramă,
Cu citatul: “Ai să dai sama, doamnă”.
Lăpușneanu a fost băiat în prima domnie,
D-aia poporu’ îl așteaptă acum cu bucurie.
Da’ el e hater, din prima arde cetățile,
Să-i sperie pe boieri, să termine cu răutățile.
Dacă ești boier și greșesti, mierlești!
Și capu’ tău e atârnat la poarta curții domnești.
Cre’ că autoru’ și-a rupt capu’ cu marfă din Olanda
Și a mâncat un ‘r’ din numele doamnei Ruxanda.
Doamna asta, adică nevasta lu’ Lăpușneanu
L-a rugat să nu mai ucidă boieri ca tiranul.
Alexandru a zis că accepta și că
O să îi dea doamnei Ruxanda un leac de frică.
Nebun și ăsta… ce să faci… forțează limita.
Acest capitol reprezintă intriga.

Capitolul trei, adică măcelu’ suprem,
Poporul strigă “capul lui Moțoc vrem”.
Domnitoru’ cheamă boierii la mitropolie
Ca să se-mpace cu ei și după liturghie
Le oferă o masă copioasă, gustoasă,
Da’ Spancioc și Stroici au impresia că e plasă
Și nu vin să mănânce…
Au avut dreptate! că-n loc să se verse vin, s-a vărsat sânge.
Adică domnitoru’ i-a omorât pe toți.
Poporul a aflat și s-a adunat la porți.
Au strigat că-l vor pe Moțoc și imediat
Lăpușneanu l-a aruncat mulțimii care l-a linșat,
Apoi i-a arătat Ruxandei leacul de frică,
Capetele boierilor în formă de piramidă.
Ăsta-i punctu’ culminant al operei, frate
Dragoane, câți boieri au murit? 47!

Capitolu’ patru aduce un final greu:
“De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”.
După patru ani de la masacrul ăla cel mai grav,
Lăpuşneanu-și caută liniștea, fiindcă e bolnav.
Nu mai omoară boieri, cum i-a promis nevestei,
Da’ totuși, îi mai tăia o mână cui greșește.
I-a rugat pe-apropiați, când e-aproape de sfârșit,
Să îl călugărească, și l-au călugărit.
A primit numele de Paisie și-a renunțat la tron,
Așa că, natural, fi-su a ajuns domn.
La un moment dat, iar o ia randeaua
Și amenință că își revine și-ncepe beleaua.
Nemernicii ăia de Stroici și Spancioc,
Care fugiseră în Polonia, acuma se-ntorc
Și-i zic Ruxandei să-i pună otravă-n apă un pic
Și deznodământu’ care-o fi? Că a murit!

Baltagul

Roman tradițional mitic obiectiv:
“Baltagul” – care a fost scris
De Mihail Sadoveanu
Și a apărut în anu’
1930… deci
E-un roman interbelic încadrat în genul epic
Și este realist deoarece prezintă autentic
Prin personaje și prin reperele spațiale
O monografie a lumii pastorale.
Tema e călătoria
Și-avem motivul labirintului.
Gheorghiță-i inițiat de Vitoria,
De-aia e-un bildungsroman. Și tre’ să pui
La socoteală că în perspectiva narativă
Narațiunea-i la persoana a treia si e obiectivă
Cu focalizare zero și cu viziune din spate
Și mai e și heterodiegetică, frate!

refren
Dacă ești rău, nu o să te bat,
Dar o să te ard fiindcă am baltag!
Vezi pe unde stai și vezi cum o dai!
Vezi ce faci cu baltagu’ că o să te tai!

Titlul reprezintă arma crimei, dar
Reprezintă și instrumentul justițiar,
Iar ca indici temporali
Reperele sunt luate din calendar (ortodox!)
Ca indici spațiali găsești
Satul Măgura Tarcăului si satul Cristeşti,
În zona Dornelor și a Bistriței,
Unde se vindeau oi și se făceau bișnițe.
Romanu-i structurat în 16 capitole
…a scris mult Sadoveanu, bravo lui!
În raport cu tema, ele pot fi grupate
În trei părți. Partea-ntâi
E constatarea absenței și pregătirile de drum;
Partea a doua: căutarea soțului dispărut;
Partea a treia: găsirea celui căutat,
Înmormântarea și pedepsirea celor prinși în fapt.

refren

Nechifor Lipan a plecat să cumpere oi,
Da’ din păcate n-a mai venit înapoi…
Și nevastă-sa, Vitoria, își visează soțu’
În ipostaze dubioase-n care părea c-a dat colțu’.
S-a dus la baba Maranda si preotul Dănilă
Și-a ținut post negru 12 sâmbete, sperând să vină,
Da’ tot nu s-a-ntors… și-atunci și-a dat seama
Să se duca la Bistrița, să se roage la Sfânta Ana
Ca să-i lumineze mintea, apoi la Piatra Neamț
Să anunțe dispariția și să facă un bilanț
Cu toate întamplările, să-nceapă cercetările
Da’ din păcate, n-au ajutat-o, și-au luat-o frustrarile.
Așa c-a plecat cu fi-su, Gheorghiță, să-l caute
Și-au luat și un baltag cu ei… așa, să se apere.
Au plecat pe drumu’ pe care Nichi l-a urmat
Și să vezi, frate, ce s-a întâmplat! (ce?)

refren

Între localitatea Sabasa și Suha, traversând pasul Stănișoara,
a fost găsit trupul neînsuflețit al unui oier pe nume Nechifor Lipan.
Revenim cu mai multe detalii în următoarea strofă…

Erau doi oieri. Nichi le-a vândut oi.
Și-au plecat toți trei prin cârciumi până când au rămas doi.
Nechifor unde era? Ia-l de unde nu-i!
Au rămas doar Calistrat Bogza și Ilie Cuțui.
Acești doi oieri deveniseră brusc boieri,
Stăteau în satu’ Doi Meri… treaba stătea în doi peri,
Că cică au cumpărat oile fără martori sau acte
Vitoria și-a dat seama că e ceva putred în spate.
S-a dus în localitatea Sabasa și l-a găsit pe Lupu,
Câinele lor… care a-nceput să zgurme pământu’
Și le-a arătat într-o râpă oasele lui Nechifor,
Craniul său avea o lovitură de baltag – priviți-o!
Vitoria face înmormântarea lui Nichi și îi invită
Pe prefect, pe Cuțui și pe Bogza, la o adică:
Gheorghiță aruncă baltagul, câinele sare la gât,
Bogza își recunoaște vina fiind pe moarte… și atât.

Aci sosi pe vremuri

“Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat
E un text poetic tradiționalist, de fapt.
Apare în volumul “Pe Argeș în sus”
În o mie nouă sute douăştrei (1923) și-n plus
Aparține genului liric, ca specie-i elegie.
Dacă-l citești te lasă fără energie,
Că e plictisitor și-ți dă o stare de lene,
Dar e-un elogiu adus pământului spiritualizat în vreme
Și timpului materializat în amintiri.
Lirismul lui Pillat e duios și subtil.
Tema e timpul în ideea c-acționează malefic
Asupra omului din punct de vedere genetic,
Dar nu și-asupra spiritului! Și voi cita:
“Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita”.
Motiv poetic: fugit irreparabile tempus;
Run, Forrest, run! Timpu’ fuge, vezi tu…

În compoziție și în limbajul poetic apare
Paralela între cele două planuri temporale.
Paradigma trecutului are ca element livresc
Opera “Sburătorul” de Heliade-Rădulescu
Și poezia “Le lac” de Lamartine,
Dar avem și elemente umane, cum ar fi:
(Cacofonie) bunica Calyopi,
Bunic, haiduc, ochi de peluzea și poteri.
Elemente inanimate, gen casa sau berlina,
Câmpia ca un lac, clopotul, hornul, crinolina.
Trecutul stă sub semnul romantismului, știi că
Dimensiunea sa e legendară, basmică.

Ca prozodie, rimele-s împerecheate,
Iar măsura versurilor de 13-14 silabe.
Ritmul e iambic, asta e clar,
Și avem un vers independent în final.

Paradigma prezentului are ca element livresc
Opera “Poeme” de Francis Jammes, și-n rest
Mai e și “Balada lunei” de Horia Furtună,
Ca și cum era vijelie sub clar de lună.
Ca elemente umane avem, practic,
Ochiul de ametist și poetul romantic,
Plus elemente inanimate și gata schema.
Astea sunt: trăsura, câmpul, lacul și trena.
Prezentul este o oglindă a trecutului
Cu mici schimbări de detalii. La rândul lui
Evocă transformarea temporală în exterior,
Se sugerează repetabilitatea experiențelor.
Se repetă verbul “ședeau” – persoan-a treia plural,
Și verbul “ședeam” la persoana-ntâi plural.
Sunetul de clopot unește două clipe identice.
Timpu-afectează doar trupu’, sufletu’ păstrează experiențele.

Riga Crypto si lapona Enigel

Text poetic modernist de Ion Barbu, gen:
‘Riga Crypto si lapona Enigel’.
Face parte din ciclul ‘Uvenderode’, deci
E din volumul ‘Joc secund’ – 1930.
Aparține genului epic, ca specie-i baladă.
Tema e inițierea, în ideea să se vadă
Incompatibilitatea dintre fenomenal
Și fantastic, iar ca motive literare
Avem nunta, dar avem și roata,
Avem și soarele, și ciuperca… și gata!
Iar la compoziție și limbaj poetic avem
Formula epică, gen… și ni se dă un semn:
Naratorul creează cadrul baladei narate de menestrel.
(De ce?) Fiindc-așa vrea el!
Tipul compoziției: e-o baladă în baladă
Și narațiunea e un spectacol, madăfakă!
Spectacolul presupune un auditor,
Iar auditorul e naratorul … lol
Avem un moment prielnic inițierii,
Adică spartul nunții – iar v-ați spart la nuntă?
Avem și o scenă, adică în cămară
Și nu în ultimul rând, o indicație regizorală:
Aceasta este ‘zi-mi-l stins, încentinel’
yea… Riga Crypto si lapona Enigel.

Cu următoru’ vers o s-o supăr pe diriga,
Da’ Barbu a băgat ciuperci și l-a visat pe Riga.
I se zice “regele ciupearcă” sau “inimă ascunsă”
“Mirele poienii”, “pat de rouă”, “humă unsă”.
Așa apare în ipostaza-ntâi băiatu’,
Această ipostază sugerează increatul.
Este criptic, nonconformist, preexistențial,
Virtual, și are un statut excepțional.
În schimb, ipostaza a doua e degradată:
Pierde statutul de Rigă și intră-n realitate.
Aici e luat la mișto, i se zice ‘piele cheală’
Sau ‘ciupercă crudă’… ce nașpa e la școală.
Riga se izolează de ciclul naturii (de ce?)
Fiindcă vrea să se integreze-n altă ordine.
E simbolul increatului, deci al eternității,
Prin închidere trece de stadiul materialității,
Adica depășește alterarea materială,
Chiar și-n regnul său este o natură singulară…
Așa de singur că “îl bârfeau bureții” – citat
Și se zice că-i ciudat fiindcă-i “necopt” – citat
Se-nsoară cu soarele și iese din increat…
Așa intră într-un statut degradat,
C-un destin comun al unei colectivități degradate
Și devine o ciupercă otrăvitoare, frate!

Ion Barbu a zis și de lapona Enigel
…da’ ce-nseamnă asta, nu știe nici el.
Citez din Lapona: “roata albă mi-e stăpână”
“Urgusită-n țări de gheață” și “sufletu-i fântână”.
Sper că doar sufletu’ și că nu-i panaramă.
Lapona Enigel are ipostază umană,
E mesagera ideii, e pe latură afectivă,
Transhumanța pentru ea e-o experiență cognitivă.
Citez: ‘toarce verdeață’… bine că n-o fumează,
Ăsta-i un semn al senzualității ei… Hai, lasă!
Cică verdele e asociat cu vitalitatea,
Adică trăiește viața la maxim turbata.
E înzestrată cu intuiție (păi nu-i așa?)
Vrea să-l convingă pe Riga să renunțe la aventura sa.
Ea nu-nțelege esența increatului, știi
Confunda somnul fraged și răcoarea cu umbra cărnii.
Comunicarea dintre ei e pe cale onirică,
Lumea lui cu lumea ei fiind incompatibilă.
În concluzie, e un poem alegoric modern
La Barbu iubirea nu e miracol, e blestem!
Ion Barbu neagă niște tradiții literare:
Că Riga cu Lapona nu poa’ să se însoare,
Nici măcar în lună, nici măcar în soare
D-aia devine o ciupercă otravitoare.
Și am iesit!

Ion

1920 (o mie nouă sute douăzeci) e anu’
În care marele prozator Liviu Rebreanu
Hotărăște să scoată “Ion”, un roman
Care surprinde viața satului ardelean
Înainte de război, sub dominație austro-ungară.
Roman interbelic! Ca specie literară
E-un roman social de tip obiectiv și realist,
Un roman doric, în genul epic, te-ai prins?
Temele sunt destinul, parvenirea și iubirea,
În sensul că parvenitismu-alterează omenia.
Ca motive-avem căsătoria, aia din interes,
Hora, drumul, pământul și sărutarea. Vezi
Cum compoziția are-o structură echilibrată
În două părți care-au fost sugestiv intitulate
“Glasul pământului” și “Glasul iubirii”
Pentru a arăta la Ion antiteza firii.

În prima parte, pământu’ prinde glas.
Romanu-ncepe cu descrierea satului Pripas.
Acțiunea-ncepe la horă, într-o zi de duminică,
În curtea Todosiei se dă party fără limită.
Ion o place pe Florica, dar o are-n gând
Pe Ana… care n-are mere, dar are pământ.
Ta-su, Vasile Baciu, stă pe muchii
Și zice de Ion c-are pământ… doar sub unghii,
Adică-i sărăntoc și nu îl vrea de ginere,
Da’ Ion i-o trage lu’ fi-sa, fiindcă are gene tinere,
Și haț! O ia de nevastă cu pământ, e clar
Că-și satisface orgoliul și-obține statut social.
Bucuros nevoie mare că n-are nevoi, țăranu’
Pupă pământu’! ca adversarii lui Moroşanu.
În sat erai respectat pentru agoniseală,
Asta făcea tensionată orice relație socială.

Ana, bătută de tată și de soț,
Fără sprijin moral și respinsă de toți,
Nu-și mai dorește să trăiască și se întreabă de ce,
Iar răspunsul e c-o să se spânzure.
În a doua parte, iubirea prinde glasu’.
Ion, fiu’ lu’ Alexandru Glanetașu,
Nu uită că la-nceput a iubit-o pe Florica
Și, deși-i la casa lui, tot vrea să-i rupă ridichea.
Problema era cu gagica, ea se măritase
Cu George Bulbuc, un fraier cu patru clase.
Florica și Ion au fost iubiței,
George-a aflat și-a intrat buluc peste ei,
I-a dat cu sapa-n cap lu’ Ion și l-a omorât.
Măcar acum a primit cât pământ a vrut.
După crima pasională, romanu’ s-a retras

Cu drumu’ de ieșire din satul Pripas.
Compoziția-i circulară, în orice caz,
Romanu-ncepe și se termină cu drumu’ din Pripas.
Naratoru-i omniscient și omniprezent,
La persoan-a treia, heterodiegetică, gen,
Focalizare zero, viziunea ‘din spate’,
Se creează iluzia vieții prin obiectivitate.
Moduri de expunere – au ponderi echilibrate:
Dialog, descrieri, narațiune – avem de toate.
Ion e tipic pentru pătura socială a țărănimii
Care vrea pământ și nu le pasă de ce au în inimi.
Opera vorbește de-avariție și destin nefast,
Interesu’ pus în fața sentimentului, de fapt,
Da’ și despre înșelat, că Ion este viclean
Și face-orice să-și satisfacă orgoliul personal.
Ca să nu ne mai lungim, concluzia este clară:
“Ion” e-un roman interbelic despre viața rurală.

Moara cu noroc

Strofa 1:

Ioan Slavici făcea pe nebunu’.
În 1881
S-a gândit să scrie “Moara cu noroc”,
O nuvelă psihologică, da’ el nu-i psiholog.
Nu! El era scriitor.
Opera e-n gen epic, are narator
Demiurg, ominiscient, narațiune obiectivă,
La persoan-a treia, heterodiegetică,
Focalizare zero și viziune din spate –
Elementele formulei narative, frate!
Tema era parvenirea,
O condamnă, fiindcă strică firea
Omului, gen, caracterul uman,
Îl făcea să fugă doar după bani.
Moara cu noroc – simbol antitetic
Cu realitatea, e un spațiu malefic.

Bridge:

“Moara cu noroc” – Ioan Slavici,
Domnu’ Ioan Slavici.
x2

Refren:

Moara cu noroc, moara cu noroc,
Ghiţă-i viu cu ghinion, moare cu noroc.
x2

Strofa 2:

Ghiţă vrea să cumpere moara cu noroc.
Mă-sa Anei îi spune: “nu fi dobitoc,
Fii mulțumit cu sărăcia, nu pus pe-mbogăţit,
Liniștea colibei tale te face fericit.”
N-a ascultat-o pe babă și-a făcut bani.
Totu’ mergea bine pân’ a dat de un mare golan,
Lică Sămădăul, un porcar de top,
Adică fraieru’ purta haine Porc…
E-o influență proastă, fiindcă
La proces Ghiţă-ncepe să mintă,
Devine complice la crimă și
Uită de familie și de principii.
Lică face combinații cu Ghiţă
Ca să îi ia banii de la puşculiţă.
O porceşte și pe scroafa de Ana.
Ghiţă se enervează și scoate lama.
Gata șmecheria!
Îl ia nebunia și-și omoară soția,
Apoi, ca să se termine totul drăguț,
Ghiţă e omorât de Răuţ (mi-e răuţ).
Lică fuge ca să nu-l prindă Pintea
Şi se dă cu capu’ de copac – îi zboară mintea.
Moara cu noroc ia foc,
Bătrâna dă vina pe destin și asta-i tot.

Strofa 3:

Compoziția-i circulară,
Se termină și-ncepe cu spusele bătrânei.
Compoziția-i și scalară,
Bazată pe gradație și descripţii, pe bune.
Avem cupluri antitetice: Ghiţă și Lică,
Mama Anei și Ghiţă, Ana și Lică.
Alter-ego-ul narațiunii e mama Anei,
Care-ndeplineşte misiunea moralizatoare.
Moduri de expunere:
Primu’ e descriere
Și monolog interior, e logic, că
Ajută la analiza psihologică,
Și dialog, dialog, dialog, ia-o ușor,
Asta-i pentru portretizarea personajelor.

Strofa 4:

Incidența socială asupra psihologicului,
Despre asta-i vorba,
Că e bine când e fiecare la locul lui,
Dar mulți riscă, fiindcă vor bani.
Soluția a fost dată de la început,
Da’ Ghiţă n-a ascultat bătrâna
Și fuga după bani l-a omorât –
Așa se întâmplă întotdeauna.

Plumb

George Bacovia era un poet cu capu’ vraiște,
A lansat “Plumb” în 1916,
O poezie cu un cadru funebru și trist,
Care este înscrisă în curentul simbolist.
“Plumb” – titlu sintetic cu valoare de simbol,
Motiv literar central, sugerând golul interior.
Tema operei e senzația de-apăsare
Greutatea dintr-un spațiu-nchis, claustrare.
Ce tare!
Şi-avem două strofe, practic,
Poezia-i bazată pe paralelism sintactic,
Că fiecare strofă începe cu verbul “a dormi”.
Auzi, George, da’ ție ți-e somn când scrii?
De fapt, sugera somnul mortuar și avem
Cuvântul “plumb” de trei ori în fiecare catren.
În plus, strofele au o punctuație identică
Și poezia e axată pe arta poetică.
În operă se remarcă două paradigme.
Două ce?! Două realități diferite.
Prima e cu decoru’, realitatea exterioară,
Şi-a doua strofă-i cu eul, realitate interioară.
Omu’ meu Bacovia nu a scris de pomană,
Dar a descris decorul cu termeni gen: “cavou, coroană,
Sicrie, flori de plumb” și chestii mormântale,
Care corespund cu eul, căzut în disperare.

 

Poezia are verbe la imperfect: “stam,
Scârțâia, era, atârnau, dormeam”;
Verbe statice la imperfect la început de vers,
Care vor să sugereze negativism intens;
Două verbe la perfect compus și conjunctiv –
Perfect-compus: “am început”, cojunctiv: “să strig”
Și-astea inspiră tot cele mai sumbre emoții,
Dispersarea eului liric și-atmosfera morții.
Morții lui. El știe, eu doar zic
Că poezia aparține genului liric.
Are mărci lexico-gramaticale precum
Verbe la persoana-ntâi: “stam, am început”
Și adjectivul pronominal posesiv “meu”
Din structura “amorul meu” – vai de-amorul tău…
Apare spleen-ul, la simbolişti era plictiseală,
Damnarea, angoasa permanentă, disperarea.
Prozodia: măsura fixă de zece silabe.
Eul e izolat, dar rimele-s îmbrățișate.
Ritmul e iambic, alternând cu amfibrah.
Amfibian? Ce? Ce-o să fac la bac?!
În concluzie, plumbu-i artă poetică, simbolism,
Şi are două elemente care-o-nscriu în modernism:
Polivalenţa semantică și structura eliptică
Şi gata! Mai bine dădeam la fizică!

O scrisoare pierduta

Acțiunea are loc într-un oraș nenominalizat,
Sugerând generalitatea mascaradei în electorat,
În a doua jumate a secolului al XIX-lea
Și toată treaba vine cam așa:

Comedia “O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale
Este publicată în “Convorbiri literare”,
E citită la Junimea și jucată la Teatru’
Național din București în 1884 (o mie opt sute-optzeci patru).
E-n genul dramatic, autoru-i pragmatic.
Specia predilectă e comedia, așa că, practic,
Ia toată realitatea politică la mișto.
Motiv literar – scrisoarea pierdută, ca la Edgar Poe.
Ca mijloc de compoziție-i antiteza, clar.
Între cine? Între conservatori și liberali.
Și gradația arată cum crește lupta politică
Și paralela de planuri între viața privată și publică.
Moduri de expunere – monologul și dialogul.
Și avem patru acte în care se-ntâmplă totul.
Caracterizarea indirectă, autocaracterizare,
Ar fi două modalități de portretizare.
Realizarea comicului nu se face doar prin glume.
Avem, în primul rând, comicul de nume:
Trahanache provine de la “trahana”,
Care-i o cocă moale, adică se poate modela.
Farfuridi și Brânzovenescu au rezonanță culinară,
Sugerând ridicolul. Treaba e hilară,
C-avem comic de moravuri în care-s satirizate
Toate – de la cinism la imoralitate.
Avem și comic de caracter, din abundență,
Rezultat de contrastu’ dintre-aparență și esență,
Gen: Trahanache se vrea moralist, da-n loc să fie,
Acceptă, de fapt, imoralitatea soției.
Există comic de situație, de exemplu:
Pierderea scrisorii sau arestarea lu’ Caţavencu,
Și comic de limbaj c-un exemplu hilar:
Celebrul oximoron “curat murdar”.

 

Expoziţiunea îl prezintă pe Pristanda, poliţaiu’,
Care se plânge la prefect că e cam greu cu malaiu’,
În timp ce prefectu’, Ştefan Tipătescu, citea ziaru’,
Care zicea naşpa de el și îl apuca amaru’.
În intrigă e vorba de o mare paranoie,
Adică pierderea scrisorii de la prefect pentru Zoe,
Și Pristanda a aflat că scrisoarea-i la Caţavencu,
Doar că nu a reușit să îi descopere subiectu’.
Desfășurarea acțiunii începe cu
Trahanache care-i spune lu’ Tipatescu
Despre ce i-a arătat Caţavencu – o scrisorică
Ce este, de fapt, o plastografie reușită.
Farfuridi și Brânzovenescu sunt revoltați
Că de Zoe și de Trahanche au fost trădați,
Așa că s-au reunit într-un glas și-au zis amândoi:
“Trădare să fie, dar s-o știm și noi”!
Vor să trimit-o depeşă, să dea în vileag trădarea
Și-o iscălesc anonim – ce comică-i exprimarea!
Da’ lu’ Tipătescu începe să îi pese,
Așa că oprește trimiterea depeşei.
Zoe-i promite lu’ Caţavencu c-o să-l aleagă
În schimbu’ scrisorii. Tipătescu-acceptă, ce să facă?
Pristanda aduce-o telegramă urgentă, de “sus”,
Care spune că Dandanache-i candidatul impus.
În punctu’ culminant, totu’ se-ntâmplă-n primărie
Și, cum e mereu în politică, toți fac gălăgie.
Cetățeanu’ turmentat găsește scrisoarea de-amor
Și-acum Caţavencu rămâne fără ajutor.
În deznodământ are loc o festivitate
Pentru alegerea lui Agamemnon Dandanache
Și se șterg toate situațiile conflictuale.
Opera se termină în atmosferă de sărbătoare.
Pe cetățeanul turmentat îl citez:
“Eu cu cine votez?!”